Vioara lui Gabriel Croitoru

Scriu aceste rânduri din loja Salii Radio de unde am auzit de atâtea ori sunetele viorii lui Enescu, Guarneri del Gesu, Catedrala, raspunzând cu tandrete si caldura mâinilor lui Gabriel Croitoru.

Acum, pe scena, în Festivalul Radiro, în acest nou septembrie în care viata muzicala se reanima, în fata mea se perinda cele mai importante orchestre radio ale Europei, nume celebre ale violonisticii mondiale actuale precum Nicolaj Znaider sau Vadim Gluzman, iar în sala se afla un public care a facut efortul de a plati sume importante pentru biletele de concert.

Gabriel Croitoru a cântat în mari sali ale lumii, pe toate scenele importante ale tarii, dar a avut si curajul ca, alaturi de pianistul Horia Mihail, sa duca sunetul viorii lui Enescu în locuri uitate de lume, în sate din cele mai îndepartate colturi ale tarii.

Nu am simtit vreodata ca ar face vreo diferentiere între modul în care cânta daca are în fata un public de cunoscatori sau privind fizionomiile pline de curiozitate si de respect ale unor sateni din Ciochina sau Rasinari. Cu siguranta, emotiile pe care le trezeste unora sau celorlalti au conotatii diferite, dar pâna la urma mesajul muzicii ajunge la fiecare.

Bucuria de a face muzica a lui Gabriel Croitoru mi-a dat senzatia a fi aceeasi, indiferent de cei carora le cânta, de faptul ca ei sunt aici sau la capatul lumii. O astfel de generozitate artistica este elementul esential pentru a deveni eroul unor întâmplari precum sunt turneele Vioara lui Enescu la sate.

Initiate în urma cu doi ani de Radio România Cultural si asociatia culturala Accendo, aceste turnee au depasit ca faima granitele României si, poate paradoxal, au sensibilizat legat de nevoia de frumos a tuturor oamenilor nu numai pe cei carora li s-au adresat, ci si persoane care se considera apartinând unei elite ce singura are acces la cele artistice sau culturale.

Unul din firele care se tes în urma povestii lui Gabriel Croitoru la sate este acela ca nevoia de frumos si de emotie pe care o poate satisface muzica clasica exista ascunsa undeva în sufletul oricarui copil nascut într-un sat pierdut în Baragan.

Important e sa încercam sa o descoperim.

Oltea Şerban-Pârâu